Planeta Uranus surprinde comunitatea stiintifica prin descoperirea ca emite propria caldura interna, cu 12,5% mai multa decat primeste de la lumina soarelui. Studiul condus de Xinyue Yang de la Universitatea din Houston contrazice datele Voyager 2 din 1986, care sugerau ca a saptea planeta de la Soare nu emana caldura semnificativa. Cercetatorii au analizat decenii de citiri de la nave spatiale si modele computerizate pentru a ajunge la aceasta concluzie.
Aceasta descoperire pozitioneaza Planeta Uranus diferit fata de alti giganti gazoşi din sistemul solar exterior. Jupiter, Saturn si Neptun emit de peste doua ori mai multa caldura interna decat primesc de la soare, in timp ce Uranus a fost considerat pana acum a fi aproape pasiv din acest punct de vedere. Rezultatele echipei condusa de Yang arata insa ca Uranus continua sa piarda incet caldura care isi are originea in procesul sau de formare.
Potrivit lui Wang, coautor al studiului, „Aceasta inseamna ca inca pierde incet caldura ramasa din istoria sa timpurie, o piesa cheie a puzzle‑ului care ne ajuta sa intelegem originile sale si cum s‑a schimbat in timp”. Aceasta pierdere relativ redusa de caldura interna, comparativ cu ceilalti giganti, ridica intrebari despre procesele interne si compozitia electronica a planetei.
In 1986, sonda Voyager 2 a survolat Planeta Uranus in drum spre spatiul interstelar si a furnizat majoritatea datelor de baza pe care astronomii si‑au cladit teoriile. Atunci nu s‑a observat o emisie termica semnificativa, desi conditii neasteptate de vreme solara ar fi putut influenta masuratorile. Acum se crede ca Voyager 2 ar fi surprins Uranus intr‑un moment de activitate solara intensificata, care a perturbat citirile temperaturii.
Cercetatorii au exploatat un volum impresionant de date de arhiva, combinandu‑le cu simulari pe computer pentru a elimina aceste erori si a obtine o evaluare precisa a bilantului termic. Ei sugereaza ca Planeta Uranus ar putea avea o structura interna mult mai complexa decat se credea, eventual cu zone de conductie a caldurii diferite sau materiale neobisnuite in mantaua sa.
Istoria formarii lui Uranus, estimata la aproximativ 4,5 miliarde de ani, este la randul ei reconsiderata. Modelele actuale propuneau ca planeta s‑a nascut mai aproape de Soare si a migrat in sistemul solar exterior cam la jumatate de miliard de ani dupa formatie. Noile date termice ar putea impune revizuirea acestei povesti, sugerand un proces de racire si dinamica interna diferita.
In plus, intelegerea caldurii interne joaca un rol esential in planificarea viitoarelor misiuni spatiale. NASA si alte agentii internationale iau in calcul o explorare detaliata a lui Uranus, beneficind de aceste informatii pentru proiectarea sondei si a instrumentelor de masura. Studiul condus de Wang poate furniza parametrii critici pentru detectoare de caldura si sisteme de propulsie.
Academia Nationala de Stiinte din Statele Unite a inclus in 2022 conceptul Uranus Orbiter and Probe (UOP) printre misiunile planetare prioritare ale urmatorului deceniu. Totusi, obstacole politice, financiare si tehnice raman semnificative. „Avem aproximativ un deceniu pentru a trece de la o misiune pe hartie la hardware intr‑un carenaj de lansare. Nu este timp de pierdut”, a declarat Leigh Fletcher de la Universitatea din Leicester.
Coautorul Liming Li subliniaza ca studiul caldurii interne a Planetei Uranus nu doar ca ne ajuta sa intelegem mai bine aceasta lume inghetata si indepartata, ci poate oferi perspective asupra proceselor geotermice de pe Pamant, inclusiv asupra mecanismelor care ne influenteaza propria clima in schimbare. Astfel, planetele gigantice continua sa ofere lectii importante pentru stiinta terestra.
