Uranus, a saptea planeta de la soare si gazda a 28 de sateliti cunoscuti, este in centrul unei descoperiri surprinzatoare realizate cu ajutorul Telescopului Spatial Hubble. Cercetatori de la Institutul de Stiinta al Telescopului Spatial din Maryland au anuntat la conferinta de presa a Societatii Astronomice Americane din Alaska ca cei mai mari patru sateliti ai lui Uranus — Ariel, Umbriel, Titania si Oberon — colecteaza praful cosmic care orbiteaza in sistemul planetar, in loc sa poarte urmele directe ale radiatiilor incarcate generate de campul magnetic deformabil al planetei.
Oamenii de stiinta se asteptau ca emisierele spate ale lunilor lui Uranus — partile opuse directiei de miscare in jurul planetei — sa fie intunecate de bombardamentul de particule incarcate, iar fetele orientate spre directia de deplasare sa ramana relativ luminoase.
Aceasta ipoteza a fost bazata pe datele obtinute in urma survolului Voyager 2 al NASA din 1986 si pe decenii de modelare teoretica. Totusi, observatiile recente ale Hubble arata un tablou diferit: Titania si Oberon sunt mai intunecate pe partile lor frontale, exact opusul previziunilor initiale.
Analiza condusa de Christian Soto si colegii sai indica faptul ca praful provine din lunile neregulate indepartate ale lui Uranus, care orbiteaza la distante cuprinse intre patru si 20 de milioane de kilometri de planeta. Aceste corpuri isi doresc constant coliziuni cu micrometeoriţi, ridicand particule care se deplaseaza lent spre interior sub influenta gravitatiei.
Uranus are o Descoperire CIUDATA Facuta de Telescopul Hubble, ce spun Cercetatorii
In drumul lor spre Uranus, particulele se rotesc in spirala de-a lungul a milioane de ani si se depun, in special, pe fetele din fata ale satelitilor Titania si Oberon. „Imagineaza-ti ca circuli cu viteza mare pe autostrada si insectele loveasc parbrizul masinii — cam asta vedem pe Titania si Oberon”, a explicat Soto.
Aceasta comparatie vizuala ajuta publicul larg sa inteleaga mecanismul de colectare a prafului cosmic, care redefineşte modul in care intelegem suprafetele satelitilor lui Uranus. In mod surprinzator, satelitii interiori Ariel si Umbriel nu prezinta diferente semnificative de luminozitate intre partea frontala si cea posterioara.
Richard Cartwright de la Laboratorul de Fizica Aplicata al Universitatii Johns Hopkins sugereaza ca Titania si Oberon ar actiona ca un scut natural, captand praful inainte ca acesta sa ajunga la lunile mai apropiate. „Colectarea prafului — nici nu ma asteptam sa intru in aceasta ipoteza”, a marturisit Cartwright, subliniind ca datele te pot surprinde întotdeauna.
In ceea ce priveste influenta campului magnetic al lui Uranus, cercetatorii ajung la concluzia ca efectele sale sunt probabil mai subtile sau mai complexe decat se considera anterior. Desi campul magnetic isi ramane orientarea ciudata, raspunzandu-se la inclinatia extrema a planetei, interactiunile cu satelitii nu creeaza contraste puternice vizibile pe suprafetele acestora.
Descoperirea evidentiaza cat de multe necunoscute mai ascund atat Uranus, cat si sistemul sau de sateliti. Dupa survolul surprinzator al Voyager 2 de acum aproape patruzeci de ani, pana in prezent nici o misiune dedicata nu s-a apropiat din nou de aceasta lume inghetata si inegala.
Pentru a aprofunda intelegerea proceselor de pe suprafetele lunilor lui Uranus, echipa condusa de Soto a planificat observatii ulterioare cu Telescopul Spatial James Webb. Folosind imagistica in infrarosu, Webb va examina in detaliu aceleasi patru sateliti in cursul anului urmator, pregatind terenul pentru noi revelatii despre praful cosmic, radiatii si modul in care acestea modeleaza peisajele himere de pe Uranus.
