Din cuprinsul articolului:
- Ușurare, dar și teamă;
- Succesiune fără plan clar;
- Elita de securitate decapitată;
- Opoziție slabă, vid periculos;
- Riscul major: fractura Iranului.
Ușurare, dar și teamă
Moartea liderului suprem, ayatollahul Ali Khamenei, a adus pentru mulți iranieni reprimați un moment rar de ușurare. Un simbol al controlului, al fricii și al pedepsei a dispărut din vârful unei puteri care, timp de aproape jumătate de secol, a alunecat treptat din teocrație spre autocrație și cleptocrație.
Dar acest sentiment este subminat de o realitate incomodă, uciderea lui Khamenei poate părea o soluție limpede, însă problema Iranului rămâne profund complexă, stratificată și inflamabilă.
Domnia sa, descrisă aici ca fiind marcată de gestionare defectuoasă și încheiată printr-unul dintre cele mai brutale episoade de represiune, a lăsat în urmă o societate ruptă între frică, dependență și revoltă. În Teheran, imaginea este contradictorie, sărbători în stradă, dar și doliu oficial de 40 de zile și mulțimi uriașe pro-regim. Două Iranuri, suprapuse, care pot intra rapid în coliziune.
Succesiune fără plan clar
În spatele emoției momentului se deschide o luptă rece pentru supraviețuire instituțională. Teheranul va trebui să anunțe un plan de succesiune, însă textul sugerează că nimic nu este simplu și nimeni nu pare pregătit să joace rolul unui succesor recunoscut. Pe fundal, oficialii israelieni ar fi indicat că atacul a fost accelerat pentru a exploata o fereastră de oportunitate, într-un moment în care lideri iranieni de rang înalt s-au întâlnit la lumina zilei.
În aceeași logică, președintele american Donald Trump apare ca un actor care semnalează că ar avea în minte ideea unui interlocutor preferat, făcând o paralelă cu strategia Venezuelei, după capturarea lui Nicolás Maduro, ar fi promovat-o pe Delcy Rodriguez ca interlocutoare. Întrebat, însă, Trump a refuzat să spună explicit cine ar urma să joace acest rol în cazul Iranului. Indiciul este important, dacă există o viziune externă despre viitorul imediat, ea nu este rostită, iar presiunea de a produce rapid o formulă credibilă se mută direct pe rămășițele regimului.
Elita de securitate decapitată
Pe lângă Khamenei, au fost uciși în câteva ore ministrul apărării Aziz Nasirzadeh, șeful Consiliului de Securitate Iranian Ali Shamkhani și comandantul IRGC Mohammad Pakpour. Este, practic, o decapitare a unei elite de securitate recent reconstituite după decimarea războiului de 12 zile din iunie. Evaluarea comună a SUA și Israelului pare să fie că eliminarea stratului superior al regimului le oferă o poziție mai bună.
Dar aici intervine avertismentul dur al istoriei, există puține exemple solide de campanii aeriene care să răstoarne ușor regimuri și să ducă la înlocuiri pe care atacatorii le preferă. În loc de o tranziție ordonată, un astfel de șoc poate produce competiție internă violentă, reacții de autoprotecție și radicalizare. Cei de linie dură, sugerează textul, se vor grăbi să umple golul, pur și simplu pentru a supraviețui.
Opoziție slabă, vid periculos
Un argument central rămâne, nu există un înlocuitor ușor, „pe cutie”, care să poată fi promovat drept guvern în așteptare. Reza Pahlavi, moștenitorul șahului detronat, nu poate intra pur și simplu în Teheran și prelua frâiele fără riscul ca un IRGC furios să încerce să-l omoare. Iar ideea că ar exista o opoziție pregătită să preia puterea este respinsă explicit, nu mai există o opoziție cu adevărat în Iran.
În consecință, orice soluție realistă ar putea veni din interiorul rămășițelor regimului, așa cum s-a întâmplat și în alte capitale unde puterea s-a rearanjat mai degrabă prin negocieri și defectări decât printr-o alternanță democratică. Chiar și ipoteza unei moderări tactice este prezentată ca posibilă, un consens intern că, pentru a rezista, autocrația ar trebui să facă pace cu SUA și regiunea și să se prefacă moderată o vreme. Numai că această strategie riscă să proiecteze slăbiciune, iar Teheranul este descris ca fiind alergic la orice semn de vulnerabilitate.
Riscul major: fractura Iranului
Iranul nu este prezentat ca fiind în aceeași poziție de fragilitate ca alte regimuri prăbușite. Comparat cu Siria, unde regimul Assad s-a prăbușit la finalul lui 2024 după ce forțele de securitate fuseseră golite de sub control și economia devastată, Iranul pare să aibă încă aparatul represiv în priză. Forțele sale de securitate tocmai și-ar fi reîmprospătat capacitatea de violență în timp ce au înăbușit revolta din ianuarie. Asta înseamnă că tranziția nu va fi neapărat rapidă și nici curată.
În același timp, greșelile lui Khamenei ar fi ușurat munca SUA și Israelului, represiunea și proasta gestionare economică au creat o nevoie evidentă de schimbare, iar populația tânjește, potrivit textului, după mai multă libertate și prosperitate. Însă ordinele sale de ripostă feroce, efectuate aparent postum, au inflamat regiunea, lovind vecini care îndemnaseră SUA să se retragă din atacuri și care acum sunt furioși că civilii lor au fost atinși de rachete și drone iraniene.
Concluzia logică este una neliniștitoare, superioritatea tehnologică, informațională și de foc a SUA și Israelului poate produce o soluție rapidă la o problemă persistentă, dar nu rezolvă complexitățile care fac Iranul greu de „închis” politic. Cel mai mare risc imediat este fractura, să nu câștige nicio facțiune, iar violența și sărbătoarea să împartă țara în tabere ireconciliabile, împingând-o spre un colaps care destabilizează nu doar Iranul, ci întreaga regiune.
